Cristian N. George
Spațiul cultural contemporan este familiarizat cu sintagme expresive care anunță aspirantului regimul de criză, cum ar fi: moartea cărții, moartea morală, amurgul idolilor sau al filosofilor, sfârșitul marilor povești, eterna povară a cercului vicios și alte expresii consacrate care se integrează într-un decor neliniștit, uneori chiar burlesc, în care eclipse, crepuscule, agonii, morți și alte ruperi de ritm, conturează fața nebuloasă a unor idealuri ratate, și anume: cunoașterea și pacea.
Scriu aceste rânduri (acum când în estul Europei s-a ridicat Cortina de Smarald a noxelor emise de bombele cu fosfor), pentru a îndemna filosofii și gânditorii autentici să coboare din turnurile lor de fildeș. Printr-un efort conjugat se poate evita iremediabilul și catastrofa umanitară la care asistăm cu snobism (cu tălmăcirea mută a hedonismului visceral gravat pe chip), poate fi oprită. Mai puțin blazați și flegmatici, apocalipsa în direct de pe ecrane ar putea fi doar un coșmar exorcizat.
Are filosofia doar o valoare terapeutică, un fel de auto interpretare în vogă a relativismului cultural actual, sau este cu adevărat panaceul pentru o civilizație care (acum mai mult ca niciodată) pare sa alunece în abis?
Contradicția pare a fi o componentă intimă a filosofiei, asumându-și în general sarcina operabilității neconvenționale prin crearea unui metalimbaj sau a unei metalogici specifice (cum ar fi logica transcendentală kantiană sau logica speculativă hegeliană). Dar se pare că aceste instrumente de abstractizare au fost dezavuate.
Filosoful german J. Habermas deja anunța în „Conștiință morală și acțiune comunicativă”, că protipendada filosofică a rămas fără maeștri (dacă au existat vreodată). Kant este portretizat ca un fals magician rigid de care trebuie să ne lepădăm și Hegel este declarat de Karl Popper în anii ‘40 un dușman al societății deschise. De a sa efigie (arsă în flăcări de iad, alături de xilografia unui demon gârbovit pe care s-au sprijinit dogmatic toate etatismele și dictaturile), manufacturierii de sisteme ideologice se eschivează salutar de ceva decenii.
Pare că filosofia și-a îndeplinit menirea; punând în dubiu orice, a ajuns să-și nege chiar esența și rațiunea de a mai exista. De la promenadele peripatetice printre colonade am ajuns să reflectăm la epistema extincției speciei, printr-un război atomic ce va dura maxim câteva secunde. „Mai mult decât moartea lui Dumnezeu sau mai curând pe urmele și după o corelație profundă cu ea, ceea ce anunță gândirea lui Nietzsche este sfârșitul ucigașului său.” (Michel Foucault)
În acest cadru vitregit de valori, frazele vitale ale lui Nietzsche au căpătat greutate, deși sub forma unui fel de adjuvant estetic în fața unui gol stânjenitor. El nu a fost vreodată un filosof, ci doar un filolog exaltat de sublimul magic al cuneiformelor babiloniene. Un exotic element decorativ, vital pentru filosofii iraționaliști, contestatari (și renegați totodată) ai societății: Deleuze, Foucault și Marcuse. Concepția lui Nietzsche despre cunoaștere, care ar fi creație ( preluată de altfel de Deleuze sub forma unui program de acțiune), nu pare decât versul unui poem, nimic mai mult. Eu însumi urmăresc această agendă a unei noi filosofări, anost și anonim, deși știu că nu pot fi un filosof din moment ce mă manifest ca literat sau cineast. Dar astfel, suprimând academismul, sunt sigur că evit dogmele. Gândire liberă, deci filosofie.
Care ar fi substitutul? Poate fi negația, suspiciunea și dubiul perpetuu o soluție? Putem trăi fără certitudini?
În pofida labilității de statut, filosofia contemporană a dobândit o nouă conștiință, una ecologică (numită pompos și revoluție culturală) și s-a revigorat prin noi preocupări speculative referitor la filosofia mediului și a obligațiilor morale ale oamenilor față de lumea naturală și față de animale. Exponenții principali ale noii gândiri sunt H. Jonas, M. Serres și L. Ferry. După spusele lui P. Bruckner această facțiune de gândire încă se zbate lamentabil între un antiumanism preocupant și necesitatea unui antropocentrism extins, care ar trebui să restructureze taxonomia. S-ar îngloba astfel și alte specii și regnuri în sacrosancta tablă de legi a drepturilor fundamentale.
Un singur lucru este cert. Există filosofie atât timp cât este prezent limbajul, mirarea și formularea întrebărilor.
Ciudata longevitate a filosofiei, în ciuda agoniilor sale, încăpățânarea de a oferi perpetuu noi jocuri de limbaj, s-ar putea să nu se datoreze doar unei probleme insolubile ci și unor temeri adânc înrădăcinate, descrise magistral de Foucault în arheologia sa gnoseologică. Elocventă pentru antagonismul creat între individ și conglomeratul social represiv, este plastica afirmație a lui David Cooper, un gânditor din anii ’60 apropiat curentului de gândire antipsihiatric: „Orice delir este o declarație politică”.
Dacă nihilismul reprezintă o constantă rezervă a culturii și aceasta ar fi o combinatorică infinită spre comprehensiunea realului, atunci nihilismul este ceea ce dă forță, ce vine consecvent pentru a distruge stabilimentul gnomic al instituționalizării paradigmatice. Este deriziunea (deseori ca un preambul ludic) marilor povestiri ce vine excentric din sfere marginale, pentru a crea o breșă anihilantă în orice centrism fundamentalist. Din păcate, deși „a fi” se manifestă ca absență, lui „a nu fi” i se refuză non-prezența, nihilismul putând distruge orice în afara jocului și a spațiului său.
Un nihilism absolut nu există, cum afirmă Jaspers, și moartea filozofiei ni se relevă obstinat în prezența altor filozofii. Oricare ar fi fluxul diferențial speculativ, mereu din tensiunea dialectică nomos-anomos va rămâne cu necesitate acel ceva ce este „casa ființei umane” – limbajul; deoarece cercetarea nu este a lucrurilor, a ființei, esenței, existenței ci a semnificatului sau a sensului lingvistic, după cum afirmă K.O. Appel. Se pare că ni se refuză astfel ieșirea din strâmtoarea onto-lingvistică a oricărui demers gnoseologic, din moment ce rămâne mereu un rest (gândirea, vorbirea, acel sistem de semne numit limbaj, ce ține în final de „amor fati”), care este de fapt gravitația umanului spre onticul logosului. Semnul, glifa, ideograma ce ne permite să intuim infinitul, ne constrânge în chingile propriei sale limitări. Nu vom putea atinge infinitul prin limbaj, din păcate, dar cuvântul ne va permite să ne îndreptăm spre el. Ceea ce este infinit nu poate fi cuprins în semn, deci s-ar putea chiar ca reprezentarea noastră asupra infinitului, să fie doar o eroare semantică.
Se poate spune astfel că enunțul celor trei teze ale sofistului Gorgias necesită o inversare, ba chiar că Gorgias a trecut la nivel logic prin această succesiune inversă înainte de a declara a-priori afirmația că nu există nimic:
- Chiar dacă poate fi cunoscut că există ceva, nu poate fi comunicat.
- Chiar dacă există ceva, nu poate fi cunoscut.
- Nu există nimic.
Cum de a devenit Nietzsche totemul tribal al filosofilor iraționaliști?
Tocmai de aceea. Lipsa posibilităților de comunicare, pentru a ne ralia la Nietszche care concepe filozofia greacă indisolubil legată de o pulsiune mentală a cetății, necesită abandonarea cunoașterii despre ființă. Non comunicarea boicotează cunoașterea, din moment ce geneza conceptului are nevoie de logica naturală a bunului simț, rațiunea umană fiind strict legată de logos. Se poate spune că „doxa”, jocul fantasmatic al numelor, relevă o metafizică ce se află sub semnul marțialității. Pentru Nietzsche un Dumnezeu creștin, chiar fondat prin teze demonstrative, l-ar face mai mult să se îndoiască de existența acestuia. Dar el își permite o intimă contradicție proprie, așteptându-l pe Dumnezeul cel Nou. Pentru Deleuze, acest nou zeu este creația conceptuală și orice alt concept smuls de sub presa grea, de fier ghintuit, a societății opresive, este pentru el o garanție a gândirii libere.
Demersurile anihilante ce-și conservă principiul unei logici inversate a contradictoriului, nu exclud credința sau speranța (chiar înțelese ca emanație a unui viciu de putere). Dumnezeul lui Heidegger, ambiguu consemnat ca o prolixă convingere proprie și fără susținere academică în faimosul interviu din Der Spiegel, observat și comentat și de filozoful Pierre Aubenque, nu este altceva decât jocul de lumini și umbre a unui teatru chinezesc imaginar, născut dintr-o profundă interogație nihilistă. Pentru Jean Paul Sartre de asemenea, chiar existența unui Dumnezeu nu ar schimba datele problemei și anume: exilul umanului în opacitatea ființării.
Este de consemnat, lecturând din operele lui Ioan Petre Culianu, că un nihilism se opune altui nihilism, mereu în vederea unei soluții chiar dacă aceasta este moartea sau extrema aneantizare. „Pământul cel fără de rău”, chiar fiind el dincolo de bine și de rău, este mereu răspunsul anomic la previziunea unei structuri ce reifică conștiința umană într-un angrenaj al unei forțe ce se instaurează, manipulând alte puteri sau voințe de putere. Voința de putere caracterizează existența umană, iar efortul său tragic de a scăpa de istorism este marcat de puterea de a distruge, slujind devenirii a-fundamentaliste.
Din documentarul istoric al distrugerii se distinge, ca un emblematic apogeu, criza modernității, enunțată deja incipient de preludii aneantizate. Modernitatea și specificul ei este tributară unei disoluții a tradițiilor și valorilor și este asimilată unui triumf al forțelor de dezorganizare și dezagregare. Conform unui text aparținând lui Francesco Botturi, modernitatea este agonia unei culturi conservatoare amenințată de „mistica purei posibilități”. Agentul disoluției este specia unui nihilism înțeles ca desacralizare a istoriei în care epifania actului pur devine (în particular pentru Italia, cu Gramsci contra Gentile) contingentul actelor impure ale praxisului istoric concret. Individul se opune astfel istoricismului și nihilismul este coerența ateismului ce corespunde unei dezinvestiri de fundament pe plan metafizic, logico-gnoseologic și axiologic.
Această secularizare etapizată a dat naștere conceptului de „om dezarticulat”, acel specimen aflat în criză de fundamente și pradă unui pesimism cultural specific, epurat de altruism și de valori creștine, noțiuni perimate în fața singularizării ce naște abisul angoasei. Ioan Petre Culianu, filozof și istoric al religiilor, nu consideră că această alienare este specifică doar Occidentului și crede că aceasta se datorează lipsei instituției ritualice, penurie ce lasă agresivitatea umană în stare pură. Voința de putere nu este canalizată ritualic, lăsând opțiunea ludică sub semnul dubiului, deoarece după cum remarcă Wittgenstein: „se pune neîncetat întrebarea: trebuie cu adevărat să joci acest joc și care este jocul cel bun?”.
Sper că vom fi suficient de înțelepți să-l jucăm pe cel bun și Cortina de Smarald nu va căpăta forma de ciupercă a norului radioactiv.
Cristian N. George
